Victoria

Trăim  vremuri grele.  Ucraina este în razboi. Ochii noștri văd ce nu credeam că se poate în secolul XXI. Frica, furia te cuprind fără să vrei. 

Dimineața, ies pe balcon și mă uit pe fereastră să văd cum arată pacea. Niciodată nu m-am bucurat de ea așa cum mă bucur acum, niciodată nu am simțit-o mai profund că acum. Oamenii își desfășoară activitățile în mod obișnuit, doar ca în gândurile lor staruie războiul și teama de el. Ne uităm cu admirație și compasiune la vecinii noaștri și vedem cum arată eroii zilelor noastre.

Gândurile mele se îndreaptă și către mamele soldaților ruși și mi se sfâșie inima că e posibil să nu-și mai vadă fiii niciodată, fii care nici nu au știut pentru ce au luptat.

Încerc, din răsputeri să îmi văd de lucru. ”Păpușăritul”, cum îi mai zic eu, a fost, mereu, pentru mine un ”happy place” , însă acum ”dark place”-ul e mult mai adânc pentru toți. 

Am avut și momente de panică, și ea revine interermitent, gandindu-mă că am putea fi aruncați în al III-lea Razboi Mondial. Panică pentru ca am un fiu trecut de 18 ani. Din cauza asta, somnul liniștit a dispărut.

Cum spuneam, m-am apucat de lucru. În timpuri normale, atunci când lucrez, am gânduri frumoase, ca ce imprim  în păpușa care se naște din mâinile mele, să iradieze iubire. Îmi place să cred că am reușit întrucâtva, căci păpușile mele sunt iubite. Însa acum? Cum să fac?

Ea este Victoria. Va ajunge la o prietenă dragă. E lesne de înțeles de ce o cheamă așa. Aș fi vrut să o numesc Pace, dar, din păcate, nu e tocmai un nume propriu. Dar chiar și asa,  Victoria, pentru mine se numește Pace pentru că lucrând la ea, acesta a fost cel mai stăruitor gând.

Lucru merge greu și încă este în desfășurare. Parcă mă răsfăț, când alții suferă cumplit. Mă simt vinovată când mă culc în patul meu moale și mă învelesc, că pot să fac asta. Alții se adăpostesc în gurile de metrou și dorm unii langa alții, îmbracați și gata de fugă. Mă simt vinovată că e cald în casă, acum când acest martie insistă să rămână la temperaturi cu minus; și, din nou, mă gândesc la cei care stau fără caldură în beciurile din casele bombardate. Mă simt vinovată față de cei care nu au apă, pentru că li s-au bombardat rețelele în mod deliberat, și față de copilul care a murit de sete, atunci cand beau o cană cu apă. Simt rușine și respect pentru ca ei nu se plâng. Am o mulțime de ucrainenece prietene pe facebook și niciuna nu s-a plâns. Spun doar: ”să ne rugăm la Dumnezeu”, ”să rezistăm și să învingem” și ”trăiască Ucraina”. Nu a povestit niciuna ce condiții au acolo unde se ascund de bombardamente, cum le ard casele, cum le mor prietenii sau rudele.

Încerc totuși să îmi păstrez cumpătul, să prețuiesc fiecare zi ce vine. Victoria este facută cu iubire, chiar dacă vremurile sunt grele și între cusături am picurat și lacrimi. Iar ea, Victoria, este menită să aducă Pacea.